Ploaia

Ea e singura acum. Cu o zi in urma a plouat cu stropi marunti si grei, a plouat pe pamant, pe sosea si in sufletul ei.
Multe amintiri au napadit-o dupa intalnirea inevitabila cu el, cel ce i-a fost suflet pereche pentru atati ani. Au vorbit despre trecut si prezent. O doare faptul ca el a mers asa usor mai departe, ca ea nu mai exista decat accidental in amintirile lui, ca el a lasat totul asa usor si repede pentru o alta provocare.
Dupa ce l-a vazut a mers spre casa, pe drumul pe care a mers singura atatea nopti dupa ce il invelea, dupa ce ii saruta ochii mari si adormiti cu mangaieri fine in par si pe spate. Ploua. Cand ploua nu o lasa niciodata sa plece singura decat daca erau suparati. Ploaia era ceva special pentru ea. Prima data cand a reusit sa-l convinga sa iasa la o plimbare in ploaie s-au intors ca dupa o plimbare la mare, stropiti parca de valurile prea agitate, dar fericiti si zambitori. Dupa ce au scapat de hainele ude s-au cuibarit in pat si s-au incalzit la flacara dragostei. A fost una din putinele seri cand au adormit apropiati, ea cu nasul pe pieptul lui slab, simtindu-i fiecare bataie a inimii.
Acum ploaia aceea nu mai e, acum ploua altfel mereu si e frig si...inca o mai doare...