duminică, 17 octombrie 2010

"foşti"...

De câteva zile am ajuns sa fiu de acod cu certurile şi despărţirile de toate felurile, între prieteni, iubiti, colegi.
Tocmai mi-am auzit colegii de la muncă întorcându-se de la nunta unui alt coleg. Pentru unii e doar coleg, pentru altii prieten. Ma gândeam acum că dacă aş fi avut bani, mergeam şi dacă aş avea principiile parinţilor mei, m-aş fi aşteptat ca peste X ani să să vină şi ei la nunta mea (sunt mândră că nu am concepţia asta, dar pe de altă parte înţeleg şi cum privesc părinţii totul).
Cu chestia asta s-a încheiat un mare capitol care îmi străbate creierii de ceva vreme, acela al relaţiilor cu oamenii pe care îi poţi încadra cu uşurinţă într-o frază care conţine "fost" sau "ex-" şi doar atât. Adică un fost coleg de liceu poate fi şi actual coleg de muncă, dar un fost profesor de la liceu nu prea mai are ocazia să îţi fie ceva după ce te muţi din localitate.
Problema mea majoră e cea legată de foştii iubiti. Mi se pare atât de aiurea că un om care în 2008:
  1. plânge cu şi pentru tine,
  2. îţi aduce flori,
  3. te adoră în orice stare spirituală,
  4. ti-e cel mai sincer si apropiat prieten,
  5. e la un pas de a-ţi spune ca te iubeşte sau chiar are curajul să o facă,
după
  • o despărţire amiabilă şi
  • o prietenie frumoasă în lunile următoare
ajunge 2 ani mai târziu să te trateze dintr-o dată ca pe un duşman, chiar mai rău, ca pe un nimeni care deranjează. În astfel de situaţii eu cred că era mai uşor dacă mă certam iremediabil cu acea persoană şi apoi dorinţa de a evita era de ambele părţi şi întemeiată. O să scriu într-un post viitor şi motivele pe care le consider eu responsabile de situaţiile de genul celei de mai sus.
Situaţiile sunt multiple cu aceşti "foşti" şi aici nu mă refer doar la iubiţi. Oamenii sunt în continuă schimabre, societatea ne face să devenim fie mai oficiali, mai nepăsători, mai sălbatici sau mai implicaţi şi când ne revedem cu foşti, avem surprize. Le avem şi cu cei care ne sunt aproape în permanenţă, doar că remarcăm schimbările cand e prea târziu, cand deranjează prea tare.
Am cunoscut foarte mulţi oameni în perioada studenţiei şi mereu am fugit de situaţiile în care aş fi putut lua eu legătura cu cineva cunoscut într-o anumită tabără sau excursie, de teama situaţiei care s-ar crea cu acel "fost" ceva la o anumită activitate. Am creat totuşi şi prietenii, însă când am ieşit din contextul major în care ne cunoscusem, toate acele prietenii au rămas amintiri. Asta mă face să mă gândesc cu groază că de fiecare dată când voi schimba job-ul voi pierde şi câştiga niste prieteni temporari.
Relaţia cu aceşti oameni e foarte dificilă pentru că dacă e fost iubit, acum fiecare e în altă relaţie si partenerul unuia dintre cei 2 va reacţiona nepotrivit, dacă e fost coleg de muncă discuţiile se bazau pe muncă şi dacă ambii au plecat de la locul iniţial nu e prea mult de discutat, dacă e fost coleg de studii şansele ca personalitatea să fie total diferită sunt foarte mari şi subiectele de discuţie pot fi mari gafe. SItuaţiile sunt nenumărate.
Pe mine m-a frapat situaţia cu dragostea. Cred că nu se poate numi că ai iubit/ţinut la/apreciat pe cineva dacă poti să te porţi urât cu acea persoană la un moment dat. Chiar acum admir cum doarme iubitul meu şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că dacă unul dintre noi ar putea vreodată, în cazul cel mai rău, să fie dispreţuitor cu celălalt, asta ar însemna că acela nu l-a iubit niciodată cu adevărat pe cel dispreţuit. Urâtă metodă de a testa dragostea adevărată, dar cred ca e cea mai adevărată.
Momentan singura soluţie pe care o văd eu pentru evitarea siuaţiilor de genul celei în care ma aflu este cearta urmată de ignorare şi nepăsare. Cine se ceartă nu se suportă şi se evită. Contactul este aproape inexistent şi atunci când este nu aduce suferinţă. Dar asta e cea mai absurdă şi nepotrivită soluţie, cel puţin pentru mine, pentru că eu sunt construită şi mă formez continuu în aşa fel încât totul în jurul meu să fie pozitiv. Nu pot decât să sper că lumea va cobori cu picioarele pe pământ şi că vom învăţa să ne respectăm şi să ne apreciem reciproc indiferent de circumstanţe.

vineri, 18 iunie 2010

Barbatii...

Unii sunt buni, altii rai, unii frumosi, altii urati, unii sunt maleabili, altii nu se schimba niciodata.
Am un...coleg de munca (amic sau prieten nu stiu daca ii mai pot spune la modul in care se comporta) care m-a dezamagit.
Am fost atat de fericita cand am aflat ca s-a lasat de fumat, ca am zis la toata lumea pe care o cunosc, l-am laudat ca are vointa, ma bucuram ca a mai trecut unul in tabara noastra, a nefumatorilor. Chiar m-am suparat pe prietenul meu cand a zis "asteapta o luna si vorbim apoi". 2 zile am fost ciondaniti. Si pt ce m-am suparta eu pe cel care ma iubeste? Pana la urma a avut dreptate, respectivul n-a avut suficienta vointa sa se lase de cacaturile alea de tigari.
Punctul principal al supararii e ca am avut discutii peste discutii cu el ca se purta ca un cur cu oamenii cand avea el chef de caterinca, dar mai ales cand era nervos. S-a schimbat si asta a tinut mai mult ca tigarile, a fost ok cateva luni, dar apoi s-a dus pe apa sambetei tot progresul.
Nu inteleg cum poate fi cineva atat de incapatanat incat sa nu vada cand greseste, sau sa vada doar din cand in cand.
O parte din intrebarile retorice care ma macina: (Daca poate raspunde careva, astept)
  • De ce e ok cand faci caterinca pe seama unui om, fac si altii in jurul tau tot pe seama respectivului ca na, i-ai starnit, dar cand altii, provocati sau nu de unul, fac glume nedeplasate la adresa ta, pt ca esti comic intr-o anumita ipostaza, trebuie sa te superi?
  • De ce un coleg de munca trebuie sa ceara voie sa mute un surub dar altii cand fac treaba care implica gauriri de pereti, nu pot spune "ba, urmeaza sa fac si eu cutare lucru in urmatoarea jumatate de ora, va rog sa ma/sa nu ma ajutati"?
  • De ce colegii nu pot asculta muzica tare daca sunt toti de acord si tu ti-ai putea pune casti pe urechi, dar tu poti lasa muzica pornita cand ai chef de ea, si mai si pleci din birou cateva ore?
  • De ce trebuie sa inghiti toate cacaturile de glume de la toti colegii si cand iti vorbeste una din putinele colege din birou tre sa aduci aminte de "caldura cu dintii in gura"? Te face sa te simti mai macho sa iti spui "coaie" cu baietii, sa te trimiti cu ei in "pula" si cu o fata sa faci mentiuni ca ce de mai devreme sau sa o pui sa taca?
  • Postedit: De ce nu iti poti respecta colegii nefumatori daca tu nu ai avut cohones sa te lasi?

Pacat, mare pacat ca nu stim sa ne purtam cu cei care nu ne-ar vrea niciodata raul, si mai mare pacat ca dupa o observatie doar ne controlam, ca nu ne si invatam pe termen lung...

luni, 31 mai 2010

Calitate in toate

Sunt sictirita rau. Mi-am comandat masa de masaj si a ajuns acum o ora. E frumoasa, arata profi, e albastra si cand o desfac si o intind, face poc. S-au smuls niste surubele din ea. Cu ajutorul unui prieten am bibilit-o pe toate partile si am tras concluzia ca oricat am incerca s-o reparam, e o piesa idioata care sta stramb si se blocheaza in asa fel incat se va rupe mereu. Made in Germany, dar e calibrata a la romanica. Radeau colegii ca ar trebui sa cunosc un tamplar sa ma ajute, dar parca mi-as dori sa fie functionala out of the box.
Eh, sarind peste aspectul banilor pe care trebuie sa ii mai dau pentru a o vedea complet functionala, sunt incantata de noua achizitie. La cat de mult cred eu in energii si lururi care tin de pozitivism, cred ca am gresit ca am desfacut pachetul la munca. Sunt prea multe energii distructive in spatiul asta.
Cred ca mai bine nu stia nimeni ca am comandat-o, ca mie mereu mi-a mers bine cand am facut lucruri de capul meu, fara aprobari si confirmari din exterior. Deci trebuie sa tin minte, cu cat mai mult tin pentru mine, cu atat mai bine imi va merge. Pana data viitoare, recomand metoda mea de relaxare din ultimele 5 zile:

luni, 3 mai 2010

O groaza de idei pierdute

In fiecare zi, daca sunt in miscare, am o idee sau un gand, mai mult sau mai putin idiot. Cand ajung la un calculator, si am timp sa stau sa scriu, puf! totul dispare! Cand ajung la calculator si nu pot scrie pt ca ma vede colega de birou, sau pentru ca am orice alta treaba importanta, ma macina acelasi gand pe care mi-l expun in minte mereu cu alte argumente si mereu sub o alta forma. Oare asta inseamna ca sunt nebuna? Am avut uneori ganduri care m-au napadit in mijloace de transport in comun, cand ii trimiteam mesaje baiatului meu, si mi-am dat seama ca scriu o intreaga poveste intr-un mms. Atunci mi-a venit ideea, imi trebuie un telefon cu tastatura qwerty care sa imi permita sa scriu aici cand sunt in miscare. Acum astept o ocazie buna sa imi iau unul, iar intre timp strang fondurile necesare.
Pana atunci, ma retrag in pat, cu o mare si ciudata durere de cap si cu o compresa pe ochiul umflat (scriu mai tarziu de ce) si cu ideile care se vor irosi si azi.

luni, 22 iunie 2009

Piiis, pis pis...porumbelul

Mi-e somn, ingrozitor de tare.
Ca dupa orice sesiune urmata de restante, nimic din fiinta mea nu mai e valabil. Simt cum mi se prelinge si personalitatea de la starea generala de oboseala. Mai am de recuperat odihna pentru 2 nopti nedormite, ca una zic eu ca s-a reglat aseara.
Intr-o zi de munca, ajung la sebici in 45-60 min. Azi am facut timpul record de 30 minute si mi s-a parut cel mai lung drum ever. Aveam senzatia ca peretii subteranului, tevile de pe marginea culuarului metroului trec precum anii pe langa mine. Nu ma mai interesa ca un idiot imi analiza fundul, ca una isi clefaia guma langa urechea mea, nimic. Cand am ajuns la victoriei simteam ca murisem si facusem o plimbare moderna de apoi, plimbare in care apa era tunel, barca era metrou si plata fusese cu cardul, nu in monezi. Ca sa fie ziua excelenta, n-am gasit la patiserie micul meu dejun preferat, imi era frig si somnul ma sapa din ce in ce mai adanc. Dar deliciul zilei a fost la iesirea din metrou, la coloane, unde sunt multisoare statii de autobuz in care vezi fel de fel de oameni. Un nene, vai viata lui ca arata ingrozitor, alerga un porumbel cu "pis-pis" de parca era un copil de ala de 4 ani care alearga dupa tot ce se misca. Nenea ala era bestial, atingea culmile prostiei si ale retardarii mintale. Atunci mi-am dat seama ca ma simt de fapt f bine, ca ma bucur ca am avut pt ce sa nu dorm, pt ca am dat examene, ceea ce inseamna ca am privilegiul (spre deosebire de altii, nu exagerat de multi) de a invata, de a dezvolta creierul, de a depasi conditia de pis-pis la o pasare.
Intr-un final am ajuns la birou si cu ajutorul unei cani de cafea mi-am trezit si fizicul.
In speranta ca porumbeii nu se vor transforma in pisici, s-avem o saptamana frumoasa de munca!

vineri, 5 iunie 2009

Nesimtirea la putere

Din ciclul "sunt plina de spume in urma intamplarilor de azi"...
Nu inteleg de ce unii oameni sunt atat de nesimtiti. Azi m-am lovit de diverse situatii, parca voia cineva sa iau doza full intr-o singura zi.
Una din situatii e clasica. Nu am masina, n-as avea bani acum nici sa o intretin, deci nu ma plang de asta, si merg cu ce apuc, rapid sa fie. Drumul meu clasic presupune sa schimb 2 tramvaie si 2 linii de metrou. Nu cred ca exista zi in care sa nu ma fi imbrancit cineva sau sa se inghesuie langa mine, dar azi m-a scos din pepeni o muiere de vreo 120 kile cu mustata, care avea ca anexe 2 plozi sictiriti.
Cand intri langa usa in tramvai suporti ca un amarat soarele, picioarele iti sunt inghesuite de bucla aia de la usa si mai esti si intrebat de vreo 5 daca cobori la prima. Ei bine, azi cobor la prima sa fac loc unui tip, amabil ce-i drept, si ma trezesc cu cireada aia de femeie ca isi ingheasa copiii de vreo 10 si 14 ani in locul meu, si-asa stramt. Am urcat totusi inaintea ei si mai-mai sa imi tranteasca o buca. Ma bucur enorm ca nu a facut asta ca muream acolo asfixiata. Nu vreau sa par fitoasa, ingamfata sau in alte feluri, dar da-o-n mama ei de treaba, cu mustata aia ii facea concurenta prietenului meu cand nu se rade o saptamana. Cand s-a strambat la mine am crezut ca e masina de rebu langa mine si ma confunda cu un trotuar nematurat. Ah, in tramvai urcase odata cu mine o femeie cu un carut si inca un pici de vreo 4 ani. Dupa ce s-a urcat vaca, la a 2-a statie trebuia sa cobor si ghici ce mi-a zis cand am rugat-o sa imi faca loc...Ei bine sa astept domle ca imi face loc in statie ca acum nu e loc de carut. Sarmana si-a inghesuit carutul sa incerce sa imi faca loc...cireada ordinara de grasime...cum sa dea vina pe o femeie cu bebe mic ca nu ai loc de ea? Pun pariu ca ea cand era insarcinata sau cu plodul mic matura cu mustata oamenii de pe scaune ca sa isi exercite ea dreptul la scaunele alea speciale. Eh, noroc cu bunul simt al tinerilor din tramvai ca i-au facut loc sa nu mai incurce. Vorbeste lumea ca tinerii sunt golani si nesimtiti, dar ponderea alora de la care se presupune ca au invatat tinerii e mai mare.
Al 2-lea caz e din tabara cealalta, de tanar golan si nesimtit, sau chiar de mai multi, daca ii iau in considerare si pe aia de la coltul blocului care grohaiau comentarii libidinoase dupa ce am trecut de ei. Dar lor ce sa le faci, daca invata de la specimene precum cel de mai sus, sau doar pleaca urechea mai mult la golania din fata blocului decat la spusele unei mame de treaba si cu bun simt? Nimic. Te poti gandi doar ca si-o vor lua "in freza" candva de la viata si vor invata sa fie oameni.
Eh, acestea fiind scrise, las aici nervii cu care am ajuns acasa si pana se va fi terminat clipul urmator, voi fi lapte si miere.

marți, 2 iunie 2009

Viata e frumoasa

:) Tocmai am terminat de lucrat o anumita parte dintr-un proiect si e foarte ciudat ca am sentimentul asta. Ce am lucrat eu azi s-a intins pe parcursul a 7-8 ore si e echivalentul unei teme la statistica la care ai terminat calculele dar inca nu te-ai apucat de interpretari. Ma asteapta inca 2-3 ore de munca care presupune mari batai de cap insa pentru prima data dupa muuuult timp nu ma simt o bosita si abia astept sa ma intorc la cifrele alea dragute care au sens doar pentru cei 6-8 oameni care lucreaza la acest proiect.
Cred ca starea de bine mi se trage de la semnificatia zile de azi, de la faptul ca azi am facut 2 ani de cand lucrez in acelasi loc, 2 ani de cand invat, ma bucur, dau cu capul, pic, ma ridic si fac toate astea intr-un mediu cu oameni tineri si intelegatori. Imi iubesc echipa, cu bune si rele, cu defecte si calitati, pentru ca fara ei nu as fi ajuns aici azi.
Am dat deja 4 examene din semestrul asta si cu ce mai am de facut, urmatoarele 4 weekenduri sunt compromise. Dar cine a vrut la masterul ala complicat care presupune mai multa munca decat era la facultate la zi :) ? Da, eu. Nu as putea spune ca imi place in totalitate ce fac acolo, insa imi spun in fiecare zi ca materiile absurde vor trece si eu voi ramane doar cu informatiile selectate de mine, cele care imi vor folosi pe viitor. Sper sa fie asa.
Nu stiu cum fac, dar mai niciodata nu am timp. De blog se vede clar ca nu mi-am facut. Abia astept sa imi iau un mini-pc sau un super telefon care sa imi permita sa fructific ideile care vin cand merg pe strada, cand astept pe cineva sau cand sunt pe drumuri. E o enigma pentru mine cum acum un an si ceva imi gaseam timp de toate...ce-i drept nu prea aveam viata personala. Acum am, si se pare ca dorinta umana de a avea pe cineva alaturi, de a primi si dedica timp ne face sa lasam treptat anumite obiceiuri. Urat din partea mea ca om, urat fata de mine. Din cand in cand am deschis pagina asta, am scris un titlu, o propozitie si apoi am dat save..."lasa ca scriu mai tarziu, acum a sunat cutare sa ii trimit documentul ala".
Eh, sunt aeriana...azi imi propun pentru a nu stiu cat-a oara sa revin, sa mai scriu gandurile alea de peste zi.
For you my sweet...



Koop - Koop Islands Blues

miercuri, 26 noiembrie 2008

Schimbari

Mi-a venit in gand vorba cu lipsa timpului si...mi-am amintit de pagina asta.
Am stat 3-4 luni intr-o anumita letargie si de ceva vreme am realizat ca desi m-am detasat de toti si toate, nu a fost bine. Explicatie: nu am citit nici o stire, nici un mail de pe nici un grup, nimic legat de viata pe care o aveam inainte (cu exceptia muncii). M-am trezit cu 2000 mailuri de pe diverse grupuri si am inceput sa citesc tot din ultimele 4 zile. Am realizat cu parere de rau ca nu muream daca alocam 15-30 minute pe zi sa citesc pe diagonala niste topicuri care atunci devenisera expirate.
In schimb, in timpul acesta am invatat sa muncesc doar la munca si cand plec de la birou sa fiu eu, sa ma bucur de orice altceva. El m-a ajutat fara sa imi dau seama sa fac asta si ii multumesc. El e iubirea mea, printul meu scos din filele unui basm, special pentru mine, acum aproape jumatate de an.
A fost frumos, dragut, unic. Inca este, dar...(trebuia sa intervina si nesuferitul "dar")..dar acum simt ca am pierdut toate lucrurile alea de care m-am indepartat. Acele lucruri ma faceau sa ma simt un copil mic si trasnit care poate face tampenii si totodata traznai minunate si inedite.
Eu nu vreau sa fiu mare inca, mai vreau sa copilaresc, sa chiulesc de la facultate sa merg la film sau la suc, sa vorbesc cu prietene la telefon sa facem caz de un subiect banal, sa muncesc la 2 dimineata si a 2a zi sa intarzii cu scuza ca am avut ore, sa am timp sa frec duda pe net si sa mai citesc cate in blog si...multe altele.
Stiu, singura mi-as spune "ai vointa" :) Dar nici nu m-as condamna ca imi doresc sa o mai "ard" studenteste.
Sunt napadita de ganduri bune si rele legate de aceasta schimbare. Cale de intoarcere nu prea mai este asa ca, acum voi putea sa dorm mai linistita(cel putin usurata de un gand care ramane aici). Ma duc sa ma cuibaresc langa printul meu si poate in vis voi face o tampenie care sa imi opreasca setea de vechi si nebunie.

duminică, 31 august 2008

Un taximetrist mi-a dat peste nas

Long time no write...

Sunt acasa, in micul meu orasel si aseara vanam un taxi care sa nu fie ocupat cu o comanda sau care sa nu fie pat pentru soferul prea obosit. Gasesc cateva aliniate, in primul se doarme, in al 2-lea sofer tanar, chiar dragutel, nu are fata de psihopat, intreb daca e liber si urc in spate. Omul era ocupat sa vorbeasca pe geam cu cel care dormea pana mai devreme. Ma enrvez si ii zic unde sa mearga si sa lase discutiile pe mai tarziu ca se intoarce repede. Zice prin statie ca a luat pasager, inchide geamul si pleaca cu un zambet satisfacut. Discutia a urmat ceva de genul:
Eu: -Ce e asa amuzant? Chiar merita sa ramai sa termini discutia?
El: - Nuu, terminasem de mult de vorbit cu colegul si era despre munca.
Eu: -Aha, chestii de munca de genul "Fraiere, te-a vazut dormind si ai pierdut-o. Dar te las sa ma rogi sa iti spun unde sta :P"
El: -Nu, de ce crezi asta?
Eu: -Sunt crescuta printre baieti, nu e mare chestie de ghicit, plus ca am un amic care a fost taximetrist chiar pe firma asta.
Tace si zambeste iar. Ma intreaba exact unde sa ma lase pe strada unde ii dadusem indicatii si apoi zice: "Uite faza era ca am primit comanda de 2 masini in alee (zona plina de colorati, faimoasa pentru batai si furturi) si noi eram singurii 2 liberi iar cand ai aparut tu si am zis ca am comanda a ramas sa plece singur si au urmat injuraturile de rigoare ca l-am lasat asa."
Am ramas masca, dar nu pentru poveste, ci pentru ca momentul si starea mea erau de asa natura incat psihicul meu nu suporta sa nu aibe dreptate si tipul imi demonstrase (involuntar) ca nu-s asa buric cum ma cred. Am ajuns si pana in casa m-am dezmeticit.
Faza a fost ciudata dar mi-a prins bine, mi-am dat seama ca de la atatea cluburi si persoane de fite intre care am stat 3 zile ma cam molipseam si eu.
Morala: Nimeni nu e cel mai important om de pe pamant si in timp ce unii se cred asa, altii muncesc pe branci, altii se nasc, altii mor, altii isi risca viata, altii fac dragoste samd. Viata e scurta si daca o pierdem traind intr-o mica fantezie, ce rost mai are ca ne-a fost data?

sâmbătă, 5 iulie 2008

"Te iubesc"

Aceasta declaratie are semnificatie diferita pentru fiecare in parte. Pentru cei ce se indragostesc imediat de cineva care le da atentie e modul de a le arata asta, pentru cei care vor sa prosteasca repede pe cineva dandu-le atentie e doar o metoda de a ajunge(sau a incerca macar) repede in pat cu persoana respectiva, insa exista si categoria aia care imi place mie. Oamenii care se cunosc suficient de bine pe parcursul unor saptamani, luni si tin din ce in ce mai mult unul la altul pana isi dau seama ca se iubesc. Frumoasa tipologie de om cea din urma.


Mie imi place sa cred ca sunt din ultima categorie, poate de aia mi se pare si cea mai frumoasa. Pentru mine exista o nedumerire. De ce atunci cand nu esti sigur daca iubesti pe cineva si iti face un lant de faze/fapte frumoase si te impresioneaza enorm, sau cand o vezi suparata in momentele in care simti ca toata lumea e a ta, iti vine sa ii spui ca o iubesti, desi nu esti sigur pe asta? E un impuls prost al omului cauzat de euforia clipelor de fericire sau e o rabufnire a subconstientului care vrea sa strige un adevar pe care tu nu vrei sa-l vezi? Acel impuls nestapanit poate provoca multe probleme, gen persoana careia te adresezi sa nu iti raspunda la fel, sau chiar sa astepte asta de mult pentru a-ti raspunde la fel. Dar daca mai tarziu iti dai seama ca nu era chiar iubire ce simteai, nu te simti apoi vinovat ca ai fortat declaratia celui drag?
In prag de licenta imi trec prin minte din ce in ce mai des amintiri din liceu si mi-am amintit si de dilema asta prin care am trecut. Mi s-a declarat iubirea si am dezamagit pentru ca nu simteam ca era inca momentul. Apoi, cand am spus-o si eu, nu am fost crezuta. Pana la urma a iesit o intreaga caterinca din faza asta, cu final fericit si o amintire amuzanta de ansamblu. Update: Tot atunci am inteles si simtit semnificatia profunda a acelor cuvinte si am renuntat la o vorba clasica imprumutata de la altii ce continea si "te iubesc"...
In asteptarea momentului cand voi declara pentru a 2a oara iubirea cuiva ma pregatesc sa fiu licentiata, poate asa o sa iubesc mai cu cap :P