Iubire sau sacrificiu?

Ea e o fiinta frumoasa, seamana cu o floare, cu multe probleme de sanatate si multe complexe, dar care uita instant de ele cand are prieteni. Asa a fost si cand l-a cunoscut pe el, un baiat aparent simplu, de statura ei, cu barba rara, specific varstei de crestere, cu haine semi-largi, avand un stil ciudat, greu de definit, cumva junky. Ochii lui sunt frumosi, un caprui spre verde misterios, sprancenele putin grosute si arcuite ii delimiteaza fruntea lata si impunatoare de respect. Buzele lui perfecte te fac sa plangi cand e alaturi de tine si nu te saruta.
La inceput nu il remarcase dar cand s-a indragostit nu a mai fost cale de intoarcere. A ajuns sa il iubeasca atat e mult incat ar fi facut orice pentru el. Si el parea ca ar fi facut la fel pentru ca si el a iubit-o, la inceput... Dar cand s-a plictisit nu a facut nimic, doar a tinut-o langa el sa ii fie lui bine. Ea ii facea pe plac, il alinta cum ii placea, il invata ce avea nevoie, il ajuta cu toate chestiile de zi cu zi.
Cand au inceput realatia, ea a descoperit ca e bolnava si el a fost alaturi de ea, o perioada, pana cand au uitat amandoi de controalele ce trebuiau facute periodic.
Viata mergea inainte si ei se preocupau doar de nimicurile zilnice din care ea incerca sa scoata mici bucurii, sa scoata o stralucire speciala din cotidian.
Intr-o noapte in care se iubeau, el a remarcat un alt semn al bolii dar nu s-a tinut de ea sa mearga sa verifice, iar cand isi aminteau, el o certa, dar doar atat, nu i-ar fi propus sa mearga impreuna, voia sa se duca singura sa faca investigatii, sa se faca odata bine, sa nu mai aibe langa el o bolnava. In clipele alea suferea, se simtea singura dar sanatatea era pe ultimul ei plan, tot ce conta era sa fie el aproape de ea, sa il vada multumit si fericit.
Semnalele tot veneau si nu voia sa vada, gasea o scuza posibila pentru toate lucrurile pe care le facea el, si daca nu, se lasa mintita asa usor incat se linistea repede. Orice ar fi zis el era bun, scuza sa fi fost, pentru ca el era totul pentru ea si nu voia sa se gandeasca la altceva, nu voia sa constientizeze ca nu o mai iubea...
Dar s-a intamplat ceva, ea a trebuit sa deschida ochii, sa sufere, sa primeasca deodata toate adevarurile pe care le ascunsese de ea. Caderea psihica a fost mai mult decat putea duce trupul ei fragil. El a plecat si ea a ramas in durere, singura, a nimanui. S-a inchis in camera, in sine, tot ce facea era robotizat, doar ca sa termine mai repede sa ajunga acasa, sa stea in pat si sa fumeze. Camera i s-a transforat intr-o ghena de gunoi. Din fata aceea care ii facea lui curatenie in casa, ii spala hainele, se spetea zi si noapte sa tina totul ordonat, armonios, a ajuns ... ca o gunoiera. Cauta prin mormanele de haine ceva care sa nu miroasa prea ingrozitor sa poata iesi dupa tigari, munca a neglijat-o complet si de fiecare data cand o sunau de la birou se astepta sa o cheme sa semneze demisia. Era daramata, iar durerile bolii o macinau fara ca ea sa riposteze...
Curand era Craciunul, deci timpul sa mearga acasa, sa isi faca sarbatorile in familie. Nu va mai fi singura acolo, va lasa in urma orasul unde trece zilnic pe langa apartamentul lui, pe langa cladirea unde lucreaza...gandul ca mergea acasa ii dadea un zambet pe fata. Si-a facut cu greu bagajele ca era slabita de atatea nopti nedormite, nu mai mancase ceva sanatos de saptamani intregi. Dar nu conta, mergea acasa, sa o imbratiseze mama, sa o sarute tatal ei parinteste pe frunte, sa o ia de la gara si sa povesteasca nimicuri pana in fata blocului...
Nu si-a luat bilet si de aia a plecat mai deveme spre gara, dar drumul era aglomerat, timpul trecea si ea nu mai reusea sa ajunga. A ajuns cu 10 minute inainte sa plece trenul. S-a rugat fara nici un folos sa fie lasata sa isi ia bilet mai repede, nimeni nu o lua in seama. Era incercanata, palida, hainele ii erau botite de la stat adunate pe pat, parul ii era ciufulit si nespalat, pe buze avea rani mici provocate de frig si de la tigarile care i se lipisera de atatea ori de ele.Cine sa isi faca mila de o fiinta in asemena hal? Le parea doar o vagabonta, cersetoare desimtita. O injurau si huiduiau. A reusit totusi sa isi ia bilet, fara loc, pentru un drum de 8 ore. Dar nu conta, mergea acasa, la ai ei.
Trenul deja fluierase de plecare si ea era la inceputul peronului...fugea, fugea, bagajul era prea greu, ea prea slabita, iar durerile ii cuprindeau tot trupul...ajunsese sa fuga la un metru de tren, care pornise si mergea inca incet, si fugea...i se parea ca alearga prin apa cu bagajul acela dupa ea, plangea si lacimile o faceau sa nu mai vada nimic, parul ii intra in gura, in ochi... ar fi strigat dar cine sa o auda? voia acasa... reuseste sa ajunga in dreptul ultimului vagon si incearca sa se urce...prinde o bara, bagajul atarna greu...mana ii aluneca si cade...bagajul ei e pe sine acum...trenul merge in continuare...ochii i-au ramas deschisi privind spre cer, cateva lacrimi ii se preling pe obraz...dar...ea e pe drum, pe alt drum acum, unul spre o alta fericire...
Se aud sirene...doctorii nu mai au ce sa faca...a scapat de durere, de chin, a urcat in trenul luminii...